Asta da femeie!
Patricia Jennings-Welch: O mare femeie, O mare mostenire 

Necrolog pregatit pentru a fi trimis bisericii St. Thomas the Apostle, 
Peabody, Masachusetts,
4 martie, 2009
de Daniel Patrick Welch

(3/09)

Patricia Jennings-Welch. Uau! Asta da femeie! Cand am memorizat prima oara randuri din celebrul discurs a lui Sojorner Truth, nu am putut sa nu ma gandesc la mama mea. “Acel om spune ca femeile trebuie ajutate in perioadele de sarcina, trecute peste santuri, si trebuie sa aiba cel mai bun loc oriunde. Nimeni nu ma ajuta in perioadele de sarcina, sau ma trece peste baltoacele de noroi, sau imi ofera cel mai bun loc! Si nu sunt eu femeie? Priveste-ma, priveste bratul meu! Am arat si am sadit, si am adunat in hambare, si nici un barbat nu m-a putut intrece! Si nu sunt eu femeie? As putea sa mananc si sa muncesc la fel de mult ca un barbat--cand as avea-- sa indur reprosuri deasemenea! Si nu sunt eu femeie? Am nascut treisprezece copii, si am vazut majoritatea dintre ei vanduti pentru sclavie, si cand am urlat cu durerea mea de mama, nimeni decat Iisus m-a auzit! Si nu sunt eu femeie?”

Tot ce am invatat despre respect si demnitate, despre a lupta din greu si a nu lasa oamenii sa fie culcati la pamant, umiliti, totul a venit din aceasta uimitor de complicata, puternica si uluitor de deteminata femeie carui azi ii spunem ramas-bun. Aceasta femeie care m-a invatat sa respect puterea si compasiunea in egala masura--pe scurt, femeia care m-a invatat sa fiu barbat. Aceasta femeie care a invatat pe multi atat de multe, si din a carei exemplu am invatat ca nimic este mai prejos de noi--ca a desfunda toaletele merge mana in mana cu a invata pe sine sau pe altcineva a citi, sau o limba straina,ca o viata fara a lupta din greu este o viata fara valoare--dar deasemenea a lupta din greu pentru sine fara a ridica si pe altii este inutil, este vrednic de dispret din punct de vedere moral.

Am fost incredibil de binecuvantat sa am o relatie atat de intr-adevar speciala cu aceasta femeie--mama mea, prietena mea, confidentul meu, mentorul meu. Dar ea si-a lasat amprenta asupra atat de multor vieti, si s-a bucurat intr-un mod atat de viguros de viata petrecuta cu toti copii sai, de la refugiile si calatoriile in San Antonio si Austin pana la fiecare intrecere de innot, liturghie, partida de baseball, sarbatorire a zilei de nastere si celebrare la care ea a putut participa, oricum a putut participa si absolut oricat de mult a putut sta. Si inafara de rudele sale, oamenii au simtit intotdeauna ca poseda o parte din ea. Chiar daca pentru mine ea era toate acestea, Mima intr-un sens a fost proprietatea statului. Una dintre multele consideratii primite a mentionat aceasta calitate--inafara de extraordinarul ei intelect, lacomia si setea ei de cunoastere, si capacitate ei incredibila de a invata pe altii. Prima calitate impartasita de prietenul meu Volker din Germania a fost ca ea i-a facut pe toti sa simta ca ar fi si mama lor: ”A fost cea mai minuata mama ce ai putea avea vreodata. Dupa cum stiti, mi-a placut sa fiu tratat de ea ca si cum as fi unul dintre copii sai doar din aceasta cauza: toata lumea ar fi vrut sa aiba aceasta femeie--ca mama, ca si fondator de scoala--ca si o Mensch (din germana-persona cu integritate si onoare). Cu toate ca este foarte trist ca ea nu mai este aici, chiar si acum ea va trai mai mult decat multe persoane care sunt intr-adevar in viata--in amintirile noastre.”

Iata de ce am lasat aranjamentul floral fara decoratiuni, pentru ca ele reprezinta toate acele seminte pe care ea le-a semanat, toate acele flori care au incoltit, toate persoanele a caror vieti si vise au fost stimulate, indemnate, inflorite, salvate sau doar putin imbogatite prin faptul ca au cunoscut aceasta femeie.

De-a lungul acestor randuri as fi neglijent daca nu as mentiona-o si pe sotia mea Julia care este acum tovarasul meu de adanca durere asa cum a fost in orice altceva. Ea a fost alaturi de mine multi ani, m-a ajutat sa o ingrijesc pe mama, care multi dintre voi stiti ca a avut o stare de sanatate nu foarte buna timp de mai multi ani. De la o ajuta pe mama sa faca baie si sa se imbrace in ziua nuntii noastre, pana la ultimele momente din viata acestei minunate femei, dragostea si sprijinul Juliei, pentru mine, pentru mama mea, pentru visele pe care noi toti le-am impartasit--noi cei trei dragoni ai zodiacului chinezesc, sau echipa PD&J cum ea a spus pe patul de moarte, dragostea reciproca pe care noi am avut-o unu pentru celalalt a fost palpabila si indispensabila.

Chiar daca cateodata ea a pretins mai mult, trebuie sa tinem minte ca s-a asteptat la cele mai bune rezultate din prea multa dragoste pentru noi. O strofa din cantecul ce l-am cantat mai devreme este in mod special patrunzator--M-am nascut jos in vale/ acolo unde soarele nu rasare/ in inaltul tinut ma voi sui/ si muntele il voi cuceri!

Si desigur, ea s-a asteptat ca toata lumea sa faca acelasi lucru--fie ca stiai sau nu. Este cea mai buna posibila calitate a unui dascal...si poate a unei mame de asemenea. Ea era cateodata in mod paradoxal mai apriga cu cei ce spuneau ca nu pot--si in mod special cu cei caror altii le spuneau ca nu pot. Vedeti, ce enigma a fost Pat Welch, intotdeauna tintind catre luna (deoarece catodata o si poti lovi), a avut si o latura intensiv de pragmatica de asemenea: nu era vorba despre faptul ca a-si plange de mila este imoral, ci depre faptul ca iti sta in cale prea mult. De multe ori in ultimele saptamani au venit persoane la noi sa ne povesteasca intamplari, ca acea mama care ne-a spus mie si Juliei „Cand am venit sa-mi aduc copilul la scoala i-am spus mamei tale 'Dar nu am posibilitatea sa vin sa il iau acasa' atunci ea a spus ' Tu doar adu-l la scoala, vom gasi noi o solutie.'”

In inaltul tinut ma voi sui! Dar niciodata fara ca sa-i ridic si pe ceilalti de langa mine.

Unul dintre verisorii mei a scris 'noi toti am fost inspirati de matusa Pat. A fost extraordinar de optimista, si nu era nimic prea dificil care sa nu poata fi realizat, odata ce ea isi punea in minte sa faca acel lucru. Si cred ca a fost capabila sa convinga multe persoane ca ei pot face lucruri pe care altfel nu ar fi incercat sa le faca. De fapt aceasta reputatie de a trece peste orice obstacol prin vointa sa a dus la o interesanta confuzie in urma trecerii ei in nefiinta. Din neatentie am scris o data gresita cand am trimis prima redactare a anuntului mortuar. Am trimis o rectificare cu titlul „greseala de tipar”. Verisoara ei mi-a scris imediat sa-mi spuna ca ea spera ca totul sa fie o greseala de tipar. Patsy a declarat ca totul era doar o greseala de tipar si ca ea nu avea de gand sa plece nicaieri!”

Cu cateva sapatamani inainte sa moara mi-a spus „dragule vreau sa-mi fie indusa starea de coma. Ca apoi,peste cinci sau zece ani cand ei vor gasi un remediu pentru toate bolile mele, sa fiu trezita.” Alta prietena a intrebat-o daca, din moment ce se duce la magazin, ar vrea sa ii cumpere ceva. „Doar daca ai putea sa imi cumperi o pereche de plamani,” a zambit ea cu acea scanteie in ochii ei albastri care ne-a facut pe toti sa credem ca glumeste...ea chiar glumeste...nu-i asa? Nu ai stiut cu adevarat....
Avea o poezie preferata de la tatal sau, bunicul meu, pe care el a scris-o pentru ea. Am recitat-o impreuna in ultimele saptamani din viata ei , si se pare ca i-a adus alinare.

Patsy

Astazi, copila mea, porti un alb vesmant
Pentru a simboliza al Domnului spirit
Sa mergi cu El spre tot ce-i drept
Pe cararea unde Christos a pasit

Gandurile tale sunt pure, pasii tai sunt strasnici
Visele tale sunt pline de vesele nadejdi
Sa-ti dea putere pe drumul vietii sa pasesti
Si ale sale obstacole sa depasesti

In ocolul Domnului,un adevarat soldat
Te lupti acum cu-a vietii soarta
Si iti doresc ca in Rai sa fi inrolat
Dupa ce pe Pamant tu ai invins in lupta.

El a mai scris o poezie, fara indoiala gandindu-se la el si la mama sa. M-am gandit la acea poezie foarte des in ultimul timp, referitor la mine si la mama mea. Cand am mers impreuna in una din ultimele noastre calatorii, ea a insistat sa vada tot ce-i nou: noua cladire YMCA, Danversport-ul renovat, si in cele din urma cimitirul, in retrospectiva cred ca ea incerca sa ne spuna ca stie.

Soarta

Ea inghenuncheaza cu-a ei cruce
Si pipaie margelele ce-n mana tine
Pe ea au obosit-o imboldurile vietii
Si tot ce stie e ca a-imbatranit

E obosita de viata si ii e teama de moarte
Margelele din mana sunt a ei speranta
Este ceva dincolo de-a vietii adiere trecatoare
Dar nevazut si nestiut in sfera noastra

In timp ce ea saruta acea cruce
In genunchi isi pleaca capul la pamant
E in pace cu Domnul dar el e pierdut
Si obosit de ceea ce niciodata n-a stiut

Y ahora quiero decir algo, aunque brevemente, a la communidad hispana, la que tenia tanto
amor para mi mama—diciendole simplemente siempre ‘la Dona.’ Y todos supieron de quien
estabamos hablando, sin tener que decir nada mas. Tan como a muchos otros, la Dona ayudo
bastante la gente de esta comunidad, con que tenia una connection especial. Me llamo una
colega anterior desde Santo Domingo para darnos nuestras condolencias, explicando cuanto
ayudo esta mujer, la dona, una mujer de tanta fuerza, intelegencia y amor, y tambien
cuanto ayudo a sus hijos y a su familia—diciendo como tantos otros que sentia de Corazon
que la dona fue, en cualquier parte, tambien su mama a ella. Me recordo tambien, pero no
es que necesitaba que me recuerden, de la broma que yo siempre hicia con mi mama,
relajando su pronunciacion en espanol. Zan-a-jor-i-a. Me reganaron, por supuesto, por
relajar a una mujer con tanta dignidad, y sobre todo que trataba con todo su fuerze a
conquistar el idioma espanol. Otra Montana que queria subir. Pero ojala, y supongo que
saben todos, como entendio la Dona, que eso fue todo de amor.

Imi cer scuze de la parintele Sherridan si de la toti cei prezenti aici ca probabil am vorbit un pic prea mult. Cred ca pe de-o parte, este din cauza ca vreau sa vorbesc la nesfarsit despre aceasta femeie speciala, iar pe cealata parte este acea portiune a cantecului pe care l-am cantat: dricar te rog sa mergi incet. Dar bineinteles, daca acum a sosit timpul, e timpul, si noi nu putem controla ceasul sau calendarul. Iarta-ma. Si acum, pentru aceasta minunata femeie care intotdeauna a vrut sa fie ultima ce paraseste petrecerea, a venit timpul sa o lasam sa se odihneasca. S-a luptat impotriva sortii, impotriva bolii, impotriva timpului insusi pana in ultimul moment. M-am aplecat si i-am soptit in ureche in timp ce zacea pe patul de moarte, cu toate ca nu sunt sigur daca ea ma putea auzi, ca totul este bine, ca acum se poate odihni, ca poate inceta a obosi. Au fost doua dati in aceste ultime cateva saptamani care au ajutat in a explica aceasta finala contradictie. Pe 20 ianuarie a avut ultima programare cu medicul oncolog, si din acel moment am simtit in unele moduri ca viata din ea a inceput sa se scurga. Si in acea noapte, in timp ce eu si Julia dormeam pe o saltea pe podeaua camerei ei, facandu-i companie in timp ce ea se lupa din greu cu cea mai aspra veste, ingrijorat, i-am spus Juliei, „Nu mananca”. „Nu citeste” Julia mi-a raspuns. „Fiind vorba de Pat Welch, asta este un semn si mai rau.”

Dar imi aduc aminte acum ca data de 20 ianuarie a fost si data inaugurarii, o zi pe care ea a asteptat-o timp de opt lungi ani. Mi-o amintesc in mod particular plangand in 2004; cand am intrebat-o de ce a primit vestea atat de rau, mi-a raspuns, ”acum se poate sa nu traiesc destul sa-l vad pe Bush plecat.” Deci poate ca data de 20 ianuarie a fost importanta pentru ea in mai multe feluri decat putem noi crede. Cealalta intamplare a unei dati ciudate am descoperit-o ieri. Am mers la CVS, unde am fost de multe ori sa ridicam retetele medicale care o ajutau sa stea in viata, si nu am putut sa parchez fara sa plang.

Am parcat intr-un loc amenajat pentru persoanele cu handicap si am scos pancarta mamei intr-un fel din reflex. Cand mi-am dat seama ce facusem, am zambit, gandindu-ma ca nici ea si nici legea nu ar indrazni sa-mi poarte ranchiuna pentru acesta ultima transgresiune. Dar in timp ce ma uitam la pancarta care atarna pe oglinda retrovizoare, am observat data expirarii: 24 februarie 2009--aceeasi noapte in care am plecat cu ea in graba la Brigham, si ultima cursa facuta de ea cu mica noastra masina scurta si indesata. Socat, m-am oprit si am reflectat. A venit vremea, in sfarsit a sosit timpul sa o las pe acesta femeie sa se odihneasca. Odihneste-te, mama, odihneste-te. 

Te iubim, si tu, pentru noi, vei trai pe veci, intotdeauna. Fie ca drumul sa se inalte pentru a te intampina, fie ca vantul sa stea mereu in spatele tau, fie ca soarele sa rasara cald pe fata ta, ca ploaia sa cada lin pe campurile tale--si pana cand ne vom intanli din nou, fie ca Domnul sa te tina in palma Sa. Te iubesc, mama. Ramas-bun.

© 2003 Daniel Patrick Welch. Dreptul de republicare acordat.
2003 Traducere de Valentina Alina

^  Top  ^

Alaturi de sotia sa, Julia Nambalirwa-Lugudde, Welch traieste si scrie in Salem, Massachusetts, SUA. Impreuna, ei administreaza The Greenhouse School. A fost difuzat la radio [interviu disponibil aici]. Articole mai vechi, si traduceri sunt disponibile la danielpwelch.com. Adaugati linkul dumneavoastra la noi.