About Danny
Danny's interviews
Songs
Performances

O platforma goala intr-un oras gol

de Daniel Patrick Welch

(7/04)

Surescitarea si isteria au atins pana si somnorosul tarm nordic al Bostonului. In saptamanile dinaintea marelui eveniment din vara aceasta al Marelui Oras, sefii politiei locale au prevazut o nesfarsita invalmaseala si incurcaturi aproape permanente. Multi au sfatuit localnicii "sa mearga pentru restul saptamanii in New Hampshire fara sa priveasca inapoi".

Multumita sigurantei asigurate de prezenta coplesitoare a Politiei Statale, teroristii, turistii, scandalagii si calatorii au fost opriti la tarmul golfului. Bietul Boston. 60 milioane de $ cheltuiti pe securitate dar 0 venit pentru taxe si impozite. Inca din a doua zi a inceput sa se imprastie zvonul ca incantatoarea noastra capitala provinciala a devenit un fel de oras bantuit. Bine inteles, protestatarii au aparut pe strazi: Veteranii pentru Pace si Boston Social Form si-au tinut intrunirile si multe alte grupari cum ar fi United for Peace and Justice, Black Tea Society, Food Not Bombs si-au facut ca de obicei simtita prezenta. Bineinteles, multi activisti - inclusiv multi dintre noi, care am incercat zadarnic sa smulgem Partidul Democrat din stupoarea sa pro-razboi - am fost de asemenea sfatuiti sa stam acasa sau sa ne folosim de Coltul Protestatarului, o cusca aprobata prin lege destinata protestatarilor, creata cu scopul de a face efortul exprimarii libere atat de neplacut incat sa-l suprime de-a binelea. Fara gaze lacrimogene, fara revolte -
"democratia" perfecta.

Bineinteles, comerciantii locali au fost si ei tratati in spiritul Statului Securitatii. Cultul fricii, la inceput cultivat de tentativa de partid a comerciantilor liberi, a fost imbratisat din toata inima de catre planificatorii din Bostonul Democratic. Drumuri inchise, traficul reorganizat si un politist plictisit si somnoros la fiecare colt - toti si-au luat partea, incat detinatorii de magazine au declarat ca le-a scazut cu un uimitor procent de 50% cifra de afaceri. Pancartele cu "Bine ati venit in Boston" si "Delegati, bun venit!" nu puteau insa concura cu mesajul opus transmis de securitatea inabusitoare. Si asta in nici un caz din lipsa de zel. Prelatele se iteau singuratice la trecatori din vitrinele magazinelor dichisite de pe Newbury Street.

Un steag rosu ciudat avand pe-o parte si pe alta imaginile lui Kerry si Edwards, amintind de faimosul poster cu Che Guevara, la care primul gand al nevestei mele a fost ca pentru a-l face pe Kerry sa arate mai bine i-au taiat cel putin 5 centimetri din cap. (Doamne, ce cadere radicala; Leonard Bernstein probabil se rasuceste in mormant). "Banii sunt totul", a spus cu tristete Julia, in timp ce stateam printre natafleti impopotonati care faceau ochi dulci celebritatilor spilcuite platind 1000 de $ pentru un fel de mancare pe la tot felul de intruniri. L-am zarit pentru o secunda pe Jerry Stiller si cea mai indrazneata declaratie pe care am indraznit s-o strecor intr-o astfel de adunatura a fost un strigat din adancul inimii de "Serenity Now!" Chiar cu Red Hot Chili Peppers care cantau doua blocuri mai incolo, afacerile nu s-au oprit o clipa.

Si taxiurile greoaie claxonau la aproape oricine mergea prin burnita; unul chiar s-a oprit ca sa ne lase sa traversam prin lumina, un truc disperat folosit de obicei la cursele tarzii de la aeroport sau dupa ce multimea petrecaretilor din cluburi s-a imprastiat. Conduseseram acasa din Boston multe, multe nopti obositoare, printr-un trafic mai aglomerat la 3 am decat am vazut in seara aceasta la ora 11, cand Cel Mai Mare Eveniment din Oras era in oras. Bineinteles ca nu ne-am dus chiar langa conventie. Si asta nu doar pentru ca nu trimiseseram la timp mostrele de sange si probele ADN sau pentru ca am fi fost ingroziti de ideea de a fi fortati sa ne exprimam liber din spatele sarmei ghimpate. Am auzit ca Kucinich si Sharpton au tinut niste discursuri minunate; si ca fiecare delegatie a beneficiat de camere de dezmat la aceleasi standarde cu ale conventiilor trecute. Dar intuitia ne-a spus ca in ciuda avertismentelor cumplite a catorva oameni cumsecade, n-aveam nici un indiciu ca partidul ne-ar asculta. Bineinteles majoritatea presei nici n-avea habar pe care si cum sa asculte - era prea ocupata sa compare aparatura diferitelor retele sau sa il certe pe Jesse Jackson pentru pacatul de neiertat de a sugera ca Bostonul ar putea avea o problema cu rasismul. [ Nota: fiind crescut in imprejurimile Bostonului, am invatat curand ca albii din Boston nu se jeneaza sa spuna bancuri rasiste strainilor albi. Am avut chiar un mecanic (care stia ca sunt mulatru, provenit dintr-o casatorie mixta) care mi-a spus ca stopul de pe autobuzul scolii noastre nu putea fi reparat pentru ca "Zau asa, Danny, chestia aia a pocnit orice cu exceptia unei piscine de negri!" ] Dar in mod cert, partidele la putere nu se sinchisesc nici macar sa-si asculte majoritatea propriilor delegati. Platforma si retorica au fost la fel de goale ca si strazile pustii ale Beantownului. Rautatile abunda: Nimic pentru Toata Lumea este Miracolul Milquetoast, desi nimeni nu si-a dat inca seama prin ce metoda cei care trag sforile au zdrobit aproape orice samanta populista exprimata de miile de delegati din toata tara. Ironiile, de asemenea, sunt mai dese decat clientii pe strazile tacute ale Bostonului. Se zvoneste ca Teresa Heinz Kerry a tinut un discurs bun. In timp ce Doamna Ketchupului vorbea despre Peace Corps si despre tineretea ei din Mozambic, un activist este tarat in catuse pe holul conventiei. Ce crima a facut? A incercat sa desfasoare un banner pe care scria "Puneti capat ocupatiei: aduceti-ne trupele acasa!" Singurul lucru care de 3 decenii ii tine pe Democrati sa nu fuga de langa Dl Guvern este frica auto-
indusa pana si de umbrele lor.

Am fost suficient de "norocos" sa primesc o scrisoare de la DNC, cu toate ca habar n-am cum de am ajuns pe listele lor. Scrisoarea era direct de la senator si incepea cu "Draga Dan". De asemenea, n-am stiut ca sunt pe picior de tutuiala cu potentialul presedinte al Statelor Unite. Surpriza si teama si zapaceala de moment au fost totusi de scurta durata. Mi-a cazut fata si probabil mutra mi-a ajuns pe jumatate mai lunga decat a Senatorului Junior, atunci cand am cautat zadarnic vreo mentiune despre razboi. Nici o mentiune despre Irak, nici un apel la un activist anti-razboi pentru a-l ajuta pe omul nostru sa infranga aceasta stare- nici un cuvant. Stiu, ar fi trebuit sa fiu obisnuit cu asta. Scuzati-ma daca de dragul retoricii imi exagerez surpriza. Totusi, mi-am implinit datoria si mi-am trimis si eu plicul cu contributia. Iata un fragment din scrisoarea mea care imi insotea contributia de "altele" (0$)

"Draga John" (intotdeauna mi-am dorit sa scriu o scrisoare care sa inceapa cu "draga John")

Sunt stupefiat de obraznicia cu care incerci sa scoti bani de la activisti de partid, presupun, dintre care o semnificanta majoritate se opun vehement razboiului, fara un singur cuvant despre aceasta zdrobitoare aventura imperialista. Toate aspectele pe care pretinzi ca le sustii sunt paralizate de acest "elefant" puturos, afumat, care defileaza tragand vanturi prin mijlocul camerei. Nu sunt bani pentru nimic pentru ca au fost toti cheltuiti. Cum tu esti ocupat sa-ti acoperi flancul drept, iti fac un bine si imi indrept atentia catre baza pe care ai neglijat-o."

Adevarul trist si infricosator este insa ca in partid, Guvernul a avut dreptate, atat acum cat si atunci. Tot mai batand toba pacii, invinsul imbatranit al algerilor din ’72 a cerut o reducere de macar 50% a costurilor militare, 5% anual pe o perioada de 10 ani. Simpla sa motivatie a fost ca terorismul nu este o problema militara si implicit necesita o solutie non-
militara. Daca oamenii cu bani n-ar fi abandonat aceasta campanie anti-razboi, partidul si tara ar fi putut fi intr-o alta situatie astazi. Istoria care numara evenimentele este in mod necesar speculativa iar influenta celor care profita de pe urma razboiului nu este deloc de neglijat. Dar crudul adevar este ca elitei partidului, precursorilor DLC-ului de astazi, nu i-a pasat deloc de faptul ca i-a ingaduit criminalei organizatii care a fost administratia Nixon sa-si faca mendrele. Imaginati-va cum ar fi fost daca Tricky Dick nu ar fi destabilizat Chile, bombardat Cambodgia, etc. Cate vieti nu ar fi fost salvate, cate posibilitati ne-exterminate? Ce ironie: aceeasi oameni care n-au vrut sa ne salveze de Nixon pretind acum ca Nader este Anticristul, un fel de motivatie malefica a lui Bush; Doamne Fereste sa-si fi castigat democratii voturile! Sfinti in toate cele, ambele partide ridica in slavi miracolul competitiei ca pe un panaceu economic si psihologic, sfantul Graal care pazeste libertatea.

Dar alegerea celor care voteaza trebuie zdrobita cu orice pret. De aceea sunt atat de iritante linistea si disciplina prefabricate care vin din Boston. Imi amintesc de o veche banda desenata pe care am rasfoit-o odinioara, care se referea fie la biroul politic fie la orice alt organism afiliat: Presedintele cere votul si apoi adauga: "Toti cei care sunt impotriva va rog anuntati spunand <imi dau demisia> ". Desigur, jarul inca mocneste; partea "buna", cred, este ca teoretic nimeni, din nici o categorie si de nici un grad, nu este de acord cu aceasta atragere lipsita de sens catre dreapta. Noile organizatii cum ar fi Democratii Progresisti din America, Votul Progresist si altele sunt mai mult ca niciodata hotarate sa nu se culce pe-o ureche dupa ce-l aleg pe Kerry.

Totusi, este o problema delicata; websiteul electoralvote.com, care urmareste rezultatele celor mai recente tururi de scrutin dintre state, l-a fixat pe Kerry intr-o pozitie de varf la 291-237, inaintea oricarei miscari a conventiei si FARA macar sa fi castigat Florida, Ohio sau cel putin Minnesota! Inca sunt putin nelinistit - de ce atat bataie de cap sa ne descotrosim de Cel Mai Urat Om de pe Pamant? De ce sa nu punem la cutie plicurile atunci si sa cautam un mandat adevarat, pentru un guvern care sa guverneze pe baza unui program care chiar sa se opuna esentei agendei lui Bush? De ce, cu alte cuvinte, sa nu le dam oamenilor ceea ce par cu adevarat sa-si doreasca? Ah, aici ne lovim de proverbialul zid, destinul inevitabil al progresistilor care se aventureaza prea departe in maruntaiele Balaurului care este Partidul Democrat.

Aceste suflete brave sau naive se asteapta ca aparatul politic sa-si dea duhul si sa-i lase ca pe un fel de versiune politica a Invaziei Insfacatorilor de Partide. Dar oamenilor cu bani le pasa de putere, nu de adevar - nu le va pasa daca ideologia lor este falimentara. Si banii cumpara suficienta "unitate", lucru pe care poate foarte bine sa-l confirme ultima generatie sau cei uniti cu de-a sila. Intr-adevar, insa, nu exista iesire din acest cul-de-sac ideologic, moral si al bunului simt. Daca nu isi schimba in mod radical directia, nu exista nici o sansa pentru partidele care cred ca salvarea reputatiei Americii sta in recrutarea tineretului din alte tari si transformarea si a acestora in ocupanti si violatori. Torturarea copiilor nu este un indiciu pozitiv intr-o asemenea organizatie, altfel plina de noblete si succes; si intreaga lume stie asta. E pacat insa ca aceia care vor sa-l inlocuiasca pe Bush pur si simplu nu pare a intelege asta.

^ Top ^

Alaturi de sotia sa, Julia Nambalirwa-Lugudde, Welch traieste si scrie in Salem, Massachusetts, SUA. Impreuna, ei administreaza The Greenhouse School. A fost difuzat la radio [interviu disponibil aici]. Articole mai vechi, si traduceri sunt disponibile la danielpwelch.com. Adaugati linkul dumneavoastra la noi.