Inca nebuni

de Daniel Patrick Welch

(7/03)

Dupa atatia ani, inca mai mira faptul ca americanii pot fi atat de detasati de evenimentele internationale in care noi jucam un rol principal. Folosesc termenul " evenimente internationale " in sensul larg, deoarece in zilele noastre Statele Unite par sa-si fi pierdut legaturile istorice simple cu realitatea din restul lumii. Continuam sa numim campionatele noastre de baseball Serii Mondiale, orbi fiind la cat de naivi si bizari am parut pentru restul lumii, in cel mai bun caz - sau aroganti si egoisti, in cel mai rau caz. Aceasta a fost amprenta rolului americanilor in lume - un amestec ciudat de implicare generala si ignoranta aproape totala.

Dar iubitul act de trecere maiestuoasa si inocenta s-a indepartat in lume - naivii nu exclud de obicei alesii vostri si nu-si instaleaza propriile marionete - iar farmecul sau, daca a existat vreodata, s-a risipit. Totusi, prostia nationala persista, sprijinita de cei care o tolereaza in presa americana, in defavoarea reputatiei americane in lume. Considerati aceste nestemate ale presei actuale relatari din districtul Mansur din Baghdad: "Vai, atat de aproape", au ciripit vreo 6 gazete de scandal. Atat de aproape de ce, mai exact ? De Genocid ? De un Tribunal al crimelor de razboi ?

Nu. Referirea la un raid nereusit asupra casei in care Saddam " ar putea sa se ascunda " a vrut sa spuna ca salvatorii nostri au fost cat pe ce sa prinda Bestia. Presa s-a lasat complet in voia propagandei Pentagonului pentru a nu vedea macar steagurile rosii acolo unde trebuie, un fel de Bizzarro alergand dupa tauri. Inainte ca monotonia sa se instaureze, am ciulit urechile la repetitia plictisitoare a liniei partidului clar cultivata : cum au gasit fortele Statelor Unite in 24 ore codul de securitate al lui Hussein, " …si chiar pe dictatorul detronat ".

Va puteti inchipui exaltarea mea ! Aproape ! Foarte aproape ! Cat de fraier poti fi pentru a-ti da seama ca, in codul patologic mincinos al celei mai proaste administratii din istorie, expresia " foarte posibil " se traduce de fapt " categoric nu ". Am invatat ca " aproape " pune la socoteala numai potcoavele si arme de distrugere in masa.

Pe langa versurile lui Paul Simon, celalalta referinta care iese singura din arhiva subconstientului meu a fost memoria lui Winston Smith, omul omniprezent al lui Orwell din " 1984 ", care statea si juca sah in timp ce asculta stirile despre cum va invinge Fratele cel Mare inamicul cu iscusinta. Comparatia ne infioara si ma face sa ma intreb ce fel de iad propriu suntem, prin care trebuie sa trecem fiecare dintre noi inainte pentru ca, in cele din urma, sa-l iubim cu totii pe Fratele cel Mare.

" Cat de prosti ne cred ? " tipa intrebarea in urechile noastre. Aparent atat de prosti pe cat ne-am dovedit noi a fi pana la urma, in toti acesti ani. Goldstein al lui Orwell a explicat ca cel care conduce prezentul conduce si trecutul, iar cel care conduce trecutul conduce si viitorul. Desigur, " 1984 " a fost cel putin partial fictiune, o plasmuire a imaginatiei comuniste roditoare a lui Orwell. Nu am ajuns sa vedem niciodata cealalta parte a povestirii pe care Winston o tese cu un triumf ametitor pentru Fratele cel Mare.

In aceasta realitate, cel putin in prezent, suntem privati de restul povestirii. Avem acces la reportajele de pe front despre masacrul care s-a desfasurat sub numele acestui raid nereusit. Robert Fisk de la The Independent da un alt titlu decat Povestea Pestelui atat de des repetata: Trupele Transforma Raidul Nereusit in Masacru. " Cel putin o masina civila a luat foc, in care pasagerii au ars ", scrie Fisk. Un civil a fost adus la spitalul Yarmouk " cu creierii iesiti din cap ". Ei bine, Emily Latilla a remarcat inainte de a-si pune marca inregistrata " Nu conteaza ", " Asta e cu totul altceva ! "

In orice caz, Povestea Pestelui, despre " cel care a plecat " este mult mai atragatoare in naratiunea noastra nationala, auto-amagitoare decat adevarul, si mult mai usoara de digerat. Dar nimeni nu are nevoie de doctor ca sa le spuna ca nu orice zboara se mananca. De asemenea, americanii trebuie sa fie atenti sa sublinieze cum aceasta povestire veninoasa a fost indulcita inselator transformandu-se aproape intr-un triumf - mai ales atunci cand, de sub glazura, reiese un dezastru total.

Furnirul, capacitatea noastra inepuizabila de a ramane Tot Fraieri Dupa Atatia Ani, permite guvernelor noastre pur si simplu sa scape de crima. Ne permite noua sa ignoram radacinile urii si neincrederii din regiune, de la CIA eliminatorul celor alesi dar in mod inacceptabil guvernul socialist al lui Mohamad Mossadegh din 1953. De asemenea, a fost uitata instalarea din Statele Unite a regimului brutal al lui Shah si eforturile necontenite de a sprijini guvernele represive in Golf, inlcusiv pe Hussein insusi. El care conduce trecutul…

Dar desigur, Goldstein se ciocneste cu Santyana la un punct inevitabil. Parem sa fim cu adevarat condamnati sa repetam cercul inchis al Ocupatiei 101. Limbajul cuceririi imperiale ramane acelasi : liberalizare, civilizatie, democratie…toate fiind concepte care se preamaresc in van in fata familiilor victimelor " cu creierii iesiti din cap ". 

Gena prostiei a fost de asemenea mostenita atat de partidele mari de-a lungul timpului, in ciuda transformarii actuale in monstruos. Totusi, unul dintre cele mai rationale apeluri vine din partea candidatului democratic la presidentie Dennis Kucinich, care sugereaza retragerea trupelor americane, indreptandu-se catre reconstructia (si contractarea) Natiunilor Unite si determinand Administratia sa plateasca pentru reconstructie in urma distrugerii bombardarilor. Averea personala a lui Cheney ar trebui sa acopere o parte din aceasta. Un sfat bun care nu va fi urmat - versurile lui Simon cedeaza celor lui Pete Seeger, in corul tanguios, aproape indoliat din " Unde au disparut toate florile ? ", un cantec scris in urma acuzarii sale de catre Comisia Activitatilor non-americane din 1955 : " Cand vom invata vreodata/ ah, cand vom invata vreodata?"

© 2003 Daniel Patrick Welch. Dreptul de republicare acordat.
2003 Traducere de Ioana Bostan

^  Top  ^

Alaturi de sotia sa, Julia Nambalirwa-Lugudde, Welch traieste si scrie in Salem, Massachusetts, SUA. Impreuna, ei administreaza The Greenhouse School. A fost difuzat la radio [interviu disponibil aici]. Articole mai vechi, si traduceri sunt disponibile la danielpwelch.com. Adaugati linkul dumneavoastra la noi.