Daniel Patrick Welch - click to return to home page


    English versions 
Arabic versions - Saudi Arabia Catalan versions Croatian versions Czech versions Danish versions Nederlandse versies Finnish versions Versions Françaises Galician versions German versions Greek versions Indonesian articles Le versioni Italiane Japanese versions Urdu versions - Pakistan Polish versions Portuguese articles Romanian versions Russian versions Serbian articles Las versiones Espańolas Ukrainian versions Turkish versions

 

 

 

Parada natiunilor, parada ignorantei

Dezamagirea unui fan cu privire la Jocurile Olimpice vazute la televizor

(8/04)

Autorul vorbeste despre mica lui obsesie cu Jocurile Olimpice, începuta din copilarie -sentimentul placut fiind întrerupt din nefericire de evenimentele curente, de politica SUA si palavrageala tembela a comentatorilor americani, din rândul celor mai celebri în SUA.

Trebuie sa va marturisesc ca de mic copil am nutrit un sentiment deosebit fata de Jocurile Olimpice. Le-am iubit de la vârsta la care plângeam la încheierea evenimentului. Patru ani mi se pareau o eternitate, iar momentul pompos al împaturirii drapelului si stingerea tortei îmi produceau noduri în gât. Primele mele amintiri se amesteca cu experientele de la Jocurile Olimpice traite cu sufletul la gura alaturi de sportivi, atât de mult încât în urma unor cercetari recente am avut unele surprize. Am fost întrebat de catre sotia mea, mai tânara decât mine, care nu a avut parte de televiziunea americana în copilarie, daca îmi aminteam de Tommie Smith si John Carlos (atleti americani de culoare) si faimosul lor "Salut al puterii negre" (Black Power Salute) de la Jocurile din Mexic din 1968. Am râs, "Aveam doar 4 ani!" Dar mai târziu mi-am dat seama ca de fapt o alta amintire vie era chiar de la aceasta editie a Olimpiadei si nu de la cea din 1972, dupa cum am crezut multa vreme: Împreuna cu fratii mei am petrecut zile lungi de vara încercând sa reusim saritura la înaltime Fosbury (purtând numele inventatorului ei) pe un aparat improvizat în curtea din spatele casei.

Nu sunt sigur care era motivul obsesiei mele. Poate ca era o izbucnire emotionala pentru sport si mitologie (o alta moda prin care am trecut în copilarie), atractii irezistibile pentru un baiat. Eram cuceriti de miscarea de întoarcere inventata de înotatorul John Nabor, dar bineînteles si de Nadia "Comunisti" (cum o numeam în gluma la vremea respectiva). Mama mea poarta o parte din vina, dar îi sunt si recunoscator, caci dupa ce ne-a împachetat pe toti, am pornit-o catre Montreal pentru doua saptamâni olimpice, cazati într-un cort în afara orasului. În fiecare zi mergeam pe jos pâna în oras pentru a face schimb de insigne, pentru a sta la nesfârsite cozi si din când în când pentru a obtine bilete la negru la orice eveniment gaseam. O experienta foarte educativa, mai ales dupa ce, împreuna cu fratele meu, am fost prinsi furând din magazinul de dulciuri.

Mi-am continuat obsesia scriind eseuri, din clasa a sasea pâna la liceu, despre evenimente de la Jocurile Olimpice. Spre rusinea mea fara sfârsit, în gimnaziu am scris un eseu - exercitiu în care comparam Jocurile din Berlin din 1936 cu cele din Moscova din 1980. Am luat un 10 de la un profesor de istorie care ne-a prezentat toate teoriile lui Marx în mai putin de 2 minute, pentru ca, de', suna clopotelul.

Ca una din marile ironii ale vietii, exact când vreau sa încep acest paragraf, aud la televizor comentatori sporovaind despre "profunzimea si abilitatea" echipei americane de gimnastica, neegalata din 1984 - an în care echipele cele mai de succes, cele ale URSS-ului si Europei de est au boicotat Olimpiada ca razbunare pentru boicotul echipei americane din 1980. Primele mele amintiri au cu siguranta un caracter apolitic - atletii Dick Fosbury si John Carlos; declaratia înotatorului Mark Spitz despre tragedia sportivilor luati ostatici la Jocurile din Munchen din 1972.

Pâna la Jocurile din Los Angeles, amintirile mai vechi mi-au fost înlocuite de multe altele dintr-o realitate adulta. Îmi aduc aminte cu claritate ameteala pe care o simtisem si pielea de gaina provocata de uralele guturale dinspre arene: U..S..A....U..S..A , în timp ce atletii nostri subestimati îsi distrugeau inamici necomunisti. Chiar as vrea sa scriu lucrarea respectiva din nou. Organizatorul Olimpiadei, Peter Ueberroth, a fost personajul cel mai iubit în timpul Olimpiadei, mai ales de neoconservatorii si de neoliberalii din întreaga lume, vânzând, daca îmi aduc bine aminte, orice inscriptionat cu logo-ul Olimpiadei, cu exceptia chiuvetei de bucatarie - iar aceasta omisie a fost posibila doar prin absenta de atunci a cunoscutelor companii de produse casnice Moen si Price Pfister.

Cel mai placut moment pentru mine era Parada natiunilor. Recunosc ca este putin pompos si copilaros, dar ma delectam privind steagurile si costumele natiunilor din întreaga lume. Pe masura ce m-am maturizat, reactia mea fata de Olimpiade a devenit tot mai putin naiva, asemanând într-o masura tot mai mare Olimpiadele cu o corporatie, licitatiile exagerate pentru drepturile de transmitere televizata, cursa pentru a gazdui Olimpiadele si chiar exagerarea agentilor mediatici pentru fiecare imagine vizuala disponibila, ca sa nu vorbim despre comerciantii de sperante din industria reclamelor. Anul acesta aproape ca am schimbat canalul înainte de Parada natiunilor, atât de dezamagiti am fost de palavrageala ilogica a comentatorilor Katie Couric si Bob Saccomano. Însa am fost învins de mica mea obsesie si pâna la urma am urmarit-o. Dar cu regret trebuie sa spun ca magia - oricât de irationala si profunda a fost - a disparut într-un final.

Câstigatorul haosului televiziunii este invariabil o retea americana. Împreuna cu sotia mea am ascultat, când uimiti pâna la exagerare, când râzând cu lacrimi la spectacolul prostiei transmis întregii lumi de cei doi comentatori. La un moment dat chiar am dat sonorul la minim, dar am avut totusi nevoie de explicatii pentru lectia de istorie a artei abstracte care a fost ceremonia de deschidere. 

Totusi am depus un efort sa rezistam. Comentariul sportiv este un discurs care respecta regula unica americana de a evita linistea în orice fel - mai ales daca nu ai nimic de spus. Într-un adevarat spirit american, am transformat tot evenimentul într-un joc de baut: luam câte o gura la fiecare lipsa de idei a comentatorilor, cu ocazia intrarii în teren a unui grup de sportivi de culoare, îmbracati ciudat, redusa de fiecare data la comentarii cu privire la "costumele lor colorate".

Am verificat amândoi calendarul sa ne asiguram ca într-adevar suntem în 2004. Nu cunosc ei oare istoria frazei "Vesminte traditionale bogat colorate"? Asa s-ar parea. Sau am mostenit de la Imperiul Britanic, pe lânga coloniile din trecut, si gesturile rasiste si chiar ideea ca le putem invada constant pentru "a le aduce democratia". 

Britanici beneficiaza bineînteles de o perspectiva morala putin mai avantajoasa, deoarece au comis partea lor de atrocitati în perioada întunecata de dinainte de al doilea razboi mondial, când "toata lumea facea lucruri rele". Familiile engleze care erau destul de ghinioniste sa aduca copii pe lume la marginea Imperiului erau convinse ca primii ani într-un climat tropical erau daunatori sanatatii (copiii erau probabil prea tineri sa potoleasca umiditatea cu un pahar de gin). Din acest motiv, sau cel putin conform biografiei editate de Puffin Classic, Rudyard Kipling a fost luat din India la vârsta de sase ani. Sutele de milioane nascute acolo sunt, presupun, ai dracului de ghinionisti... 

Dar în 2004, la mai mult un secol dupa aparitia poemului Gunga Din de Kipling, lumea întreaga este supusa din nou acestui comentariu anglocentric. Imperiul se destrama, sclavia nu mai exista, homosexualii se pot casatori, dar, prin gura magica a lui Bob, vesmintele colorate revin. Însa reiterarea ideii a fost bine documentata - Bob a stiut sa mentioneze dezacordul Greciei fata de "politica americana de azi si din trecut", fara sa mentioneze macelul de acum din Irak.

Reactia publicului a fost examinata si interpretata de cei doi comentatori, pentru a-i scuti pe telespectatori de efortul de a gândi ei însisi. Telespectatorilor li s-a oferit un versiunea oficiala a viziunii Americii cu privire la lumea întreaga, abreviata si simplificata (bineînteles) pe gustul SUA. În momentul aparitiei arabilor, conversatia s-a deplasat în mod misterios catre probleme de securitate; noilor aventuri în imperialismul SUA li s-au acordat o atentie deosebita. A aparut si o echipa afgana (cu sportive pentru prima data!). Ce conteaza ca SUA bombardeaza ca un exercitiu tara pe care au lasat-o în urma, sau ca vacanta lor de doua saptamâni departe de iad a fost facilitata de fortele armate ale SUA; la fel cu delegatia din Irak. 

Qatar a fost faimos pentru rolul de cartier general pentru Operatiunea americaca "Libertate pentru Irak". Pai, cred ca preferam vesmintele traditionale bogat colorate. Taiwan, Coreea, Samoa americana si altele au fost însotite de explicatii mult lungite despre statutul geopolitic si originile echipei lor olimpice. Palestina, a carei doi atleti au primit probabil cele mai multe ovatii, a fost însotita de o penibila pauza de la gazdele tacute în mod necaracteristic. 

Partea trista este ca Parada rusinii va trece aproape neobservata în SUA. Perspectiva coplesitor de ego(amerigo?)centrica reflecta o ignoranta nationala universala asupra restului lumii. Nici unul din cele doua capete vorbitoare nu-si va pierde postul pentru glumele prostesti, ci vor fi considerati reprezentanti perfecti ai viziunii americanilor despre lume. Vorbele slefuite si îndulcite, complet ignorante fata de realitatea politica în care are loc aceasta Olimpiada, nu tin de nici un partid si nu beneficiaza de nici un fel de opozitie între granitele americane. Ca americani, suntem prea prosti, prea obsedati de forta, prea lenesi sa privim în jur si sa vedem ca Americanul urât (Ugly American), cartea lui Burdick si Lederer, este cea mai urâta caricatura realizata vreodata. 

Aceasta Olimpiada arata într-o mare masura ca americanii ramân periculos de ignoranti cu privire la restul lumii. Izolati si rasfatati, ne place sa-l urâm pe George Bush, ca personajul care ne-a adus în aceasta stare. Însa solutia nu vine din schimbarea regimului în conditiile în care politicile americane atât de urâte de toti continua, ceea ce probabil ca se va si întâmpla daca luam în considerare evenimentele curente din lume. Scutiti-ma de scrisorile pline de ura, cum ca as fi prea negativ, sau ca nu-i pot convinge pe oameni spunându-le ca sunt prosti. Un canar nu poate trezi oamenii dintr-o mina de carbuni prin triluri dulci; ci pur si simplu va disparea. 

© 2003 Daniel Patrick Welch. Dreptul de republicare acordat.
2003 Traducere de Ada Kranjec

^  Top  ^


Alaturi de sotia sa, Julia Nambalirwa-Lugudde, Welch traieste si scrie in Salem, Massachusetts, SUA. Impreuna, ei administreaza The Greenhouse School. A fost difuzat la radio [interviu disponibil aici]. Articole mai vechi, si traduceri sunt disponibile la danielpwelch.com. Adaugati linkul dumneavoastra la noi.